Uneori dimineața mă trezesc cu un vid,
nu-i nici înghețat, nu e nici arid.
Nu e nici tristețe, nici melancolie,
e un vid fără sunet, ca o casă pustie.
L-am umplut la-nceput cu ce am putut, până-ntr-o zi când nu a mai vrut.
L-am bruscat, l-am certat și l-am pus la zid, să văd cine este acest indi.vid.
„De ce fug de fapt? De când și de cine?”
Și-am descoperit că fugeam de mine,
de stat în tăcere, singur, la masă,
de dormit neînsoțit la mine acasă.
Vidul din piept nu-i o fiară turbată,
e doar o busolă ușor dereglată.